Puzzle-ul vieţii

Foto: Google Images

Timpul trece...trece şi devine ireversibil. Suntem ca un bob de nisip cufundat în adâncul nemărginit al unui ocean...Petrecem prea puţin timp cu sufletul nostru şi din ce în ce mai puţin timp cu cei dragi! Încercăm să-i ajutăm pe cei apropiaţi atât cât ne stă în putere; câteodată, putem ajuta, alteori, mai puţin, sau, poate, deloc...

Ne învârtim într-un cerc de circumstanţe ale vieţii din care, câteodată, avem oportunitatea să ieşim învingători sau să soluţionăm problema în cauză, iar, alteori, suntem învinşi de „mâna” implacabilă a unui destin la fel de implacabil. Suntem fire de nisip pe oceanul vieţii şi plutim în derivă... Este adevărat că trebuie să fim puternici în orice situaţie a vieţii, să avem mereu răbdare, chiar multă răbdare, să fim mereu în echilibru...; de cele mai multe ori, putem, dar sunt şi situaţii, pe care, din păcate, parcă, simţim că nu mai avem nici puterea şi nici energia necesare coordonării acestora...

Ne naştem fără să ştim nimic despre procesul în sine, petrecem ceva timp aici, în dimensiunea pământeană a vieţii şi, ulterior, ne stingem uşor-uşor sau rapid asemenea flăcării unei lumânări spulberate de-un vânt puternic!

Totul în această viaţă se rezumă la un dram de noroc, la putere, energie, echilibru, răbdare... Dar toate acestea cine ni le dă oare? Sunt persoane care, prin puterea de neclintit a credinţei, „mută munţii din loc”.

O persoană foarte dragă sufletului meu îmi mărturisea, într-una din conversaţiile avute cu părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească-n pace şi-n linişte, că acesta afirma: „răbdare, răbdare, dragii mei!”

– Şi, când simţi că nu mai ai răbdare, ce faci, părinte?

Sfântul Părinte spunea:

– Când simţi că nu mai ai răbdare, o iei de la capăt...tot cu răbdare”...

Dar iată, conform site-ului Doxologia.ro, întreaga „poveste” a răbdării:

„Înainte de plecarea sa în Banat, au venit la bătrânul doi ucenici – ieromonahul Climent şi monahul Cleopa – şi cu multe lacrimi i-au zis:

– Preacuvioase părinte, în curând vei pleca de la noi şi nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta. Spune-ne ultimul cuvânt de folos. Iar părintele Vichentie, punându-şi mâna pe grumazul părintelui Cleopa şi cu cealaltă lovind uşor în masă, a zis:

– Ascultă, mata, părinte Cleopa, ascultă ce-ţi spune popa. Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare! Şi când ţi se va părea matale c-ai gătit-o, ia-o din nou de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare!

– Dar până când, părinte Vichentie?

– Până la uşa mormântului! Apoi, dragii mei, vom merge noi acolo în grădina raiului. Şi acolo cântă păsări aşa de minunat! Şi sunt copaci cu flori şi fructe de aur! Şi pajişti care veşnic înfloresc. Şi sunt izvoare cu ape limpezi! Acolo vom vedea cetele sfinţilor. Acolo vom auzi cântările îngerilor. Acolo vom petrece în veci cu Domnul. Deci, fraţii mei, acolo în rai să ne întâlnim!”

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura „Mănăstirea Sihăstria”, Neamț, 2005).

Prin urmare, să învăţăm să avem răbdare, dragi prieteni, căci totul se învaţă în acest puzzle numit viaţă prin voinţă, credinţă, autodeterminare şi, în primul şi-n primul rând, prin sănătate şi un strop de noroc.

Să fiţi iubiţi, prieteni!