„Trebuiau să poarte un nume”

Foto: CorinaZone.DeviantArt.com

Între scrierile clasice şi cele moderne legate de opera şi de viaţa lui Eminescu, tind să-mi îndrept atenţia spre clasicitate, şi anume: spre un memorabil citat al lui G. Călinescu:

„Astfel se stinse, în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (Viaţa lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu).

Tind să cred că acest citat conţine un mare adevăr, căci, din dimensiunea metafizică a lucrurilor cu înţeles profund, din acea „realitate” în care cuvâtul întemeiază o lume, poetul îşi aşteaptă urmaşii, ca să-i continue arta scrisului prin evidenţierea farmecului şi a frumuseţii limbii române.        

Tudor Vianu a afirmat, la un moment dat, faptul că: „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, aserţiune, pe drept cuvânt, plină de însemnătate şi de adevăr, pentru că este elocvent faptul că, fără Eminescu, suntem chiar mai altfel şi de ce nu… suntem chiar mai săraci cultural vorbind.

Până la Eminescu, limba română n-a „sunat” atât de armonios, atât de natural şi atât de firesc. Limbajul operei lui Eminescu este uimitor în dorinţa cititorului de a încerca să-i descifreze înţelesurile profunde. Limpezimea şi echilibrul lingvistic creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite, Mihai Eminescu aflându-se într-o permanentă şi migăloasă căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”.

Ghidat de afirmaţia lui Titu Maiorescu „să fim naţionali în marginile adevărului”, Mihai Eminescu îşi stabileşte raporturile cu limba română în termeni de „luptă dreaptă”, ca pe o încercare de „a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”. Astfel, punctul de plecare în strategia poetică îl constituie „limba veche”, considerată ca temelie în explicaţia prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian.

Spre exemplu, limba nuvelisticii eminesciene este conturată într-un moment în care limba română face un efort uriaş în asimilarea şi-n formularea marilor concepte filosofice. Nu poate fi trecută cu vederea nici arta acestor însemnări, în ciuda tinereţii, ezitărilor şi imperfecţiunilor ei. Tudor Vianu subliniază faptul că o parte din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de a povesti au căzut din condeiul poetului […] „iar valori noi îşi află aici începutul drumului lor prin lume” [(T. Vianu, Arta prozatorilor români (1966)].

Limbajul eminescian ne învăluie în aura sa mirifică şi ne introduce în mirajul spaţiului selenar creat de Dionis, ne cuprinde în mrejele stării de extaz şi de beatitudine existente în Insula lui Euthanasius şi introduce cititorul în spaţiul exotic al lumii egiptene, în care suntem martorii avatarurilor faraonului Tlà, reincarnat în persoana unui bătrân cerşetor în spaţiul mitic existent în Sevilla, precum şi în personajul Angello „om fără inimă, care dispreţuia femeile.

Prin limbajul poetic propriu, Eminescu şi-a construit şi fixat, în eternitatea spaţiului românesc, opera.

„Ceea ce s-a obţinut pe această cale a produs uneori impresia noutăţii, nu însă pe cea a frăgezimii. Miracolul eminescian a stat în faptul de a fi dobândit o limbă în acelaşi timp nouă şi proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, aşa cum au făcut unii dintre emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei” (Tudor, Vianu, Scriitori români, vol. I, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1971, p. 272).

Concluzionez aceste câteva gânduri…, cu versurile lui Marin Sorescu din poemul Trebuiau să poarte un nume, afirmând faptul că Mihai Eminescu a existat, a fost un om cu bucurii, cu suferinţe, cu dezamăgiri, dar, nicidecum, un supraom sau un personaj legendar în maniera în care unii interpreţi ai operei poetului ne-au determinat să credem.

„Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii: «Mioriţa» şi «Luceafărul» şi «Scrisoarea a III-a».

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau dorinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu”.