Mereu am căutat liniștea într-o lume total neliniștită.
Se spune că ceea ce cauți, vei găsi mai devreme sau mai târziu. Sunt momente în
viață în care ceea ce am căutat am găsit fie mai rapid, fie mai greu. Important
este faptul că am găsit.
Tu, cititorule, ai găsit în această viață ceea ce ai
căutat? Dacă ai găsit acel „ceva”, ți-a fost util și necesar vieții?
Multe lucruri nu prea mai sunt de spus în această etapă
istorică a vieții în care trăim. Fiecare poate gândi pentru sine cum stau de
fapt lucrurile, însă într-o zi prea plină pentru mine, am simțit nevoia de a-mi
căuta liniștea. Ușor de spus, greu de realizat, dar nu, imposibil. Am mers,
m-am plimbat printre blocurile orașului, iar, deodată, am descoperit câteva
blocuri vechi, liniștite, locuite în mare parte de pensionari. M-am așezat pe o
băncuță poziționată în fața unuia dintre blocuri și am stat. Am stat…și am
stat… Ușor-ușor, simțeam că liniștea mă cuprinde prin toți porii ființei mele.
Soarele după-amiezii bătea lin, cu ultimele adieri călduroase printre copacii
de la scara blocului, iar timpul părea plăcut și cald, de parcă mă simțeam
într-o după-amiază de toamnă. Nu era nici prea cald, dar nici prea frig. Era un
timp plăcut de vară, deși parcă-l percepeam ca pe un timp de toamnă. Era
doar o percepție, după o zi obositoare petrecută la serviciu.
Era plăcut, simțeam liniștea cum mă cuprinde, razele
soarelui cum îmi mângâiau fața, corpul, părul și ființa-mi. Începeam să mă simt
bine, să-mi recapăt eul pierdut de-a lungul zilei, să simt liniștea în trupu-mi
obosit. Admiram cu privirea un cetățean care-și plimba câinele, un grup de
tineri care se perindau făcând ocol blocurilor. Totul părea liniștitor, simțeam
cum mă întorc treptat-treptat în copilărie, iar liniștea mă învăluia în
mrejele-i mulțumitoare.
Shhhh…. Hush…..Câtă liniște! Găsisesem tocmai ce
căutasem: liniștea! Stăteam. Treptat-treptat, mă complăceam în liniștea ce mă
cuprinsese…, când, deodată, o ceartă iscată între niște porumbei, mă trezi la
realitatea din jurul meu. Știam de-a lungul timpului că porumbeii sunt păsări
pașnice, iubitoare de bine și de frumos, însă iată cum vremurile i-au afectat
și pe ei.
Se certau între ei, săracii, de la niște mici bucățele de
mâncare, pe care un bătrân le aruncase pentru hrana și liniștea stomacului.
Însă nici porumbeii, nu mai sunt cum erau cândva. Totul s-a schimbat: oamenii,
păsările, animalele, ființele vii, natura însăși este schimbată și
schimbătoare. Ba mai mult, în semn de „respect”, cu atât mai mult cu cât mă
treziseră din liniștea-mi de-o clipă, un porumbel pornit în zboru-i spre zările
albastre mă înnobilase pe pantalonul meu albastru, cu un suvenir, în trecere.
Și atunci stau și mă întreb: de unde atâta liniște în
această viață trecătoare?
