Blogul Mihaelei

Bună, tuturor! Împart cu voi, cu mult drag și cu deschidere solară, frumusețea soarelui-tată și a mării-mame, prinse într-un dans magic!

Vă dăruiesc, dragii mei cititori, puterea Soarelui-tată împletită cu glasul unic și inedit al Mării-mame.

Ce altceva mai este posibil?!

Locul unde marea se contopește cu albastrul cerului într-un dans cosmico-terestru, este exact locul unde eu vreau să fiu și să trăiesc!

Este poetic, însă chiar așa mi-ar plăcea!

Ador marea, soarele, voia bună și apaaaa multă de mare! 

Și un DA mareeeee!!! Iulie! Bine ai venit!

Și un DA!!!! mare, pentru mine, pentru că am reușit să văd marea și anul acesta, la sfârșitul lunii iunie și începutul lui iulie. Este prima oară când mi se materializează această intenție, la care am lucrat energetic, de foarte mult, mult timp.

Nu am mai simțit această „performanță” (Să o pot numi în acest fel!), de când eram copilă, iar astăzi, AICI și ACUM, pot afirma că m-am detașat de restricțiile și de condiționările unui sistem răvășit și în imposibilitatea de a lua decizii corecte pentru cei ce-l susțin de la bază, spre vârful piramidei.

Ce devine mai bine de atât?! 

Ador marea, pentru că este un loc aparte prin modul în care se formează și prin posibilitatea de a-și vărsa nisipul diamantin, ce formează plajele.

Marea reprezintă BUCURIE pentru mine. Gustul său sărat este o sursă de sănătate, la fel ca aerosolii pe care îi poți inspira dimineața, la răsăritul soarelui, și seara, odată cu apusul soarelui.

Iubesc să privesc marea în vastitatea ei, ajungând cu privirea până în locul, unde marea și cerul se îmbrățișează într-un dans cosmico-terestru!

Cum s-a format marea numai Bunul Dumnezeu știe! Important este să ne bucurăm de frumusețea-i  inegalabilă, de nisipul auriu, care se prelinge printre degetele picioarelor celei ce-l atinge cu atât de mult respect și cu o BUCURIE inimaginabilă!

Să ne încânți mereu cu bucuria ta inegalabilă, mare, fiindcă în adâncurile tale zac mistere încă nedezvăluite ochiului omului și neștiute de toți dintre noi! 

După ploaie, natura este inundată de curățenie. Aerul este mai proaspăt şi mai uşor respirabil. Totul stă sub semnul verbului ,,a fi".
            

Picăturile de ploaie se scurg uşor din copaci, de pe florile de vară, de pe frunzele plantelor în revărsare. Altele încă mai poposesc pe frunzele de un verde-închis văratic. Natura este frumoasă şi cere să fie mângâiată de ploaie, de fiecare dată când soarele este atât de puternic. S-a scurs ploaia din nori şi a căzut pe pământ îmbrățişându-l. La rândul său, Pământul s-a bucurat tresărind de atingerea ploii în cădere.

Şi-mi vin în memorie cuvintele lui Mahatma Gandhi: ,,Cerul sărută pământul prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori". Mai poetic de atât, nici că se putea!
      

Îmi place ploaia, dat fiind faptul că odată cu aceasta, întreaga natură este spălată şi purificată! Sufletul omului devine mai calm şi mai echilibrat după revărsarea ploii în sânul naturii mame!!! El tinde spre linişte, calm, iubire, înțelegere, aspecte bune şi frumoase ale existenței.

Cât de frumoase sunt cuvintele lui Nichita Stănescu privind existența ființei umane pe acest pământ:

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt". 
(,,Ce bine că eşti", de Nichita Stănescu)
     

Sunt mulți scriitori români, care sunt de părere că noi, oamenii, facem parte din natura-mumă. De exemplu, în poezia ,,Vara", de George Coşbuc, acest aspect este menționat în versurile:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!"
    

În acest fel, ploaia curăță şi purifică acolo unde sufletul tânjeşte după candoare şi sensibilitate!

Marea – un infinit albastru în revărsare…

Sunt multe de spus despre mare!

Ce pot eu afirma despre mare este faptul că o ador și că mă regăsesc în fiece picătură de apă, care lovește ușor sau zbuciumat țărmul mării. Iubesc marea, iar faptul că nu pot să o cuprind cu privirea în fiecare zi, mă determină să o îndrăgesc și mai mult! Ador valurile mării în zbuciumul lor. Ele poartă cu ele o poveste pe care nu am de unde să o cunosc. An de an, se lovesc de țărmul mării, spărgându-se mai ușor sau mai puternic, în funcție de cât sunt de învolburate sau nu.

Uitându-mă în zare, marea este un albastru infinit, care se contopește cu cerul la un moment dat, formând, astfel, un „tot”. Gustul apei sărate a mării, pe care o înghiți vrând-nevrând, când îți îmbăiezi corpul, este unic și-l porți cu tine până la următoarea vizită la mare. Pescărușii sunt deosebiți, însă nu numai ei…

Marea în sine este inedită și specială prin culoarea sa albăstrie, prin cântecul pe care îl creează valurile în unduirea lor, asemănătoare corpului voluptuos al unei femei frumoase, senzuale și cochete!

Pe aceste păsări ale mării – pescărușii – îi întâlnim fie pe țărmul ei, fie în anumite situații, și anume: zburând deasupra valurilor și săgetându-le cu aripile lor de un alb spre gri.

Soarele, marele rotund, cu razele-i de foc, îți învelește corpul în a sa mantie călduroasă! Nisipul îți arde picioarele încă nebronzate și încă neobișnuite cu firele de mătase aurie, care încalță piciorul după mărimea vizitatorului.

Ce imagine de vis! Un vis ce devine realitate cu fiecare călătorie, pe care o fac la mare!

Cred că marea este frumoasă în orice anotimp, care se scurge din clepsidra timpului ireversibil!