Picăturile de ploaie se prelingeau
peste pământul umed, încă însetat de
ploaia-n cădere.
Ploua de zile-ntregi! Ploua şi parcă
apa era înghițită toată de pământul moale, aflat uşor în descompunere! Ploua
peste natura înflorită, ploua peste casele oamenilor adăpostiți de stropii
puternici ai ploii, ploua peste oamenii aflați în câmpul muncii, în izolare din
cauza ploii, pe câmpiile înverzite şi îmbălsămate de picăturile ploii în
agonie. Se spune că ploaia purifică, curăță locul, dar şi sufletul omului
descătuşat. Ploaia este, însă, şi un semn de bogăție, de împlinire
spirituală!
Aşa era ploaia şi pentru aceşti
pământeni, care o aşteptau cu toată ființa!
Ploua peste noi, ploua peste oameni,
dar ploua chiar şi-n sufletul oamenilor...
Ploaia aducea bogăție pământului,
culturilor în revărsare, însă răspândea în anumite case şi tristețe: tristeţea
sufletului uman în dezlănțuire emoțională!
Cred că ploaia prin scurgerea sa
curăță şi purifică întreg pământul şi omul, in genere, de o parte şi de alta.
După ploaie, natura este revigorată, relaxată asemenea ființei umane, care-şi
răcoreşte trupul înfierbântat de razele solare, în apa mării!
Natura renaşte, este împrospătată de
ploaie în căderea sa, care spălă păcatele, necazurile şi durerile omenirii.
Şi mai cred un lucru important despre
venirea ploii, şi anume: când pământul este sufocat de atâta suferință pe de o
parte, dar şi de indolența ființei umane, raportată la aspectele cotidiene,
atunci Creatorul divin, ,,Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute”, va da o
ploaie peste lume, care să curgă-n şuvoaie, curățind, astfel, impuritățile
ivite pe pământul-mumă, o ploaie ca în balada ,,Monastirea Argeşului”:
,,Dă,
Doamne, pe lume
O
ploaie cu spume,
Să
facă pâraie,
Să
curgă şiroaie,
Apele
să crească
Mândra
să-mi oprească”…
Iar toate cele întâmplate pe acest
pământ au un sens și un rost.
Astfel, ploaia dă substanță vieții,
este o sursă de vitalitate și de energie.