Blogul Mihaelei

Este toamnă... Este linişte... Este frumos... Afară este încă plăcut...

Într-o astfel de zi de toamnă, frunzele îngălbenite ale copacilor cădeau fără încetare...

Am plecat să mă plimb prin pădure. Copacii tăceau somnoroşi... Din când în când, vântul se auzea prin frunzele colorate ale copacilor. Natura este splendidă toamna. Deşi frunzele copacilor se strâng într-un dans al toamnei, acest tablou de toamnă este învăluit de culoare, frumos, parfum, mister... şi de poezie.

Cât de impresionantă este încă toamna! Mai sunt câteva zile de toamnă, iar locul ei va fi preluat de iarnă! 

Să ne bucurăm de toamna-iarnă!

Primăvara este anotimpul ce conține în structura lui însăşi anotimpul de vară prin numele lui: „prima: + „vară”, cu alte cuvinte, „primăvara”, înainte de „vara” propriu-zisă.

Aceasta presupune faptul că primăvara, într-o anumită manieră, anticipă vara.

Ne dăm seama de succesiunea anotimpurilor după anumite semne specifice, cum ar fi prezența anumitor flori în natură.

Aşadar, ghiocelul este cea mai delicată, pură şi sensibilă plantă, care anunță venirea primăverii. Albul imaculat al petalelor florii ne introduce în timpul „imaculat” al primăverii, alături de alte flori primăvăratice: toporaşii, zambilele, lăcrămioarele, bujorii, iasomia, lalelele etc.

Odată cu revărsarea trandafirilor, ne dăm seama că anotimpul de vară şi-a intrat în drepturi. Vara este însoțită de alaiul ei de flori, printre care enumerăm trandafirii, şi de mărețul soare care lumineazã albastrul senin al cerului văratic.

Trandafirii-n ofilire fac trecerea spre anotimpul de toamnă, prin prezența crizantemelor care miros a toamnă şi care parfumează sufletul omului în devenire.

Crizantemele, cârciumăresele, dumitrițele toate anunță sosirea toamnei, anotimpul frunzelor multicolore purtate de vânt în desfăşurarea sa.

Crizantemele întârziate, căci viața lor este lungă şi se prelungeşte până-n iarnă, prin structura lor florală, se continuă cu florile de gheață ce formează cununi de steluțe pe geamurile ființelor umane!

Îmi vin în minte câteva versuri din lirica stănesciană:
     

„Ce bine că eşti,/Ce mirare că sunt”... (Nichita Stănescu, „Ce bine că eşti”).
 

Iar viața-şi continuă mersul şi sensul.

S-au îngălbenit frunzele teiului.

Să fi venit, oare, toamna?!

După sărbătoarea creştină şi ortodoxă, „Adormirea Maicii Domnului", se spune în popor că natura se schimbă, iar toamna este aşteptată în viețile oamenilor.

Putem observa şi alte schimbări în acest sens. Să luăm, de exemplu, firul ierbii care, uşor-uşor, se îngălbeneşte! Păsările se pregătesc să plece spre alte ținuturi mai calde, fiindcă diminețile şi nopțile devin răcoroase, iar această schimbare este percepută atât de ființa umană, cât şi de viețuitoarele care ne înconjoară.

Astfel, natura se află în transformare, deoarece vara este pe sfârşite. Anul acesta, însă, vremea a fost încălzită de soarele incendiar al după-amiezii.

Marele rotund, ce a fost strălucitor pe cerul albastru din timpul verii, actualmente, este perceput mai palid dimineața şi de-abia în jurul amiezii străluceşte cu putere. Acest aspect este caracteristic anumitor zile din timpul săptămânii, când soarele apare puternic de după cortina de nori, căci în altele, soarele este absent lăsând cale liberă norilor albăstrii cu nuanțe cenuşii. Fructele şi legumele dau în pârg.

Treptat-treptat, este adevărat că ne îndreptăm spre toamnă, deşi suntem în luna august, ultima lună de vară. Florile specifice acestei perioade sunt daliile de un roşu închis, gladiolele în plenitudinea frumuseții lor solare, iar, prin unele locuri, mai putem zări câteva fire de trandafiri în floare.

Ce frumoşi sunt încă trandafirii, dar şi celelalte flori în revărsarea lor zilnică!  

Îmi vin în minte câteva versuri din „Crăiasa Zăpezii", de Hans Christian Andersen:

„Ce frumoşi sunt trandafirii,/Dar cad pradă ofilirii"!

Aşadar, ne pregătim de toamnă, însă suntem tot cu ochii îndreptați spre vară, vorba unui cântec românesc, ce este interpretat de cântăreața Raluka: „Ia-mi soarele din umbră".

După ploaie, natura este inundată de curățenie. Aerul este mai proaspăt şi mai uşor respirabil. Totul stă sub semnul verbului ,,a fi".
            

Picăturile de ploaie se scurg uşor din copaci, de pe florile de vară, de pe frunzele plantelor în revărsare. Altele încă mai poposesc pe frunzele de un verde-închis văratic. Natura este frumoasă şi cere să fie mângâiată de ploaie, de fiecare dată când soarele este atât de puternic. S-a scurs ploaia din nori şi a căzut pe pământ îmbrățişându-l. La rândul său, Pământul s-a bucurat tresărind de atingerea ploii în cădere.

Şi-mi vin în memorie cuvintele lui Mahatma Gandhi: ,,Cerul sărută pământul prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori". Mai poetic de atât, nici că se putea!
      

Îmi place ploaia, dat fiind faptul că odată cu aceasta, întreaga natură este spălată şi purificată! Sufletul omului devine mai calm şi mai echilibrat după revărsarea ploii în sânul naturii mame!!! El tinde spre linişte, calm, iubire, înțelegere, aspecte bune şi frumoase ale existenței.

Cât de frumoase sunt cuvintele lui Nichita Stănescu privind existența ființei umane pe acest pământ:

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt". 
(,,Ce bine că eşti", de Nichita Stănescu)
     

Sunt mulți scriitori români, care sunt de părere că noi, oamenii, facem parte din natura-mumă. De exemplu, în poezia ,,Vara", de George Coşbuc, acest aspect este menționat în versurile:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!"
    

În acest fel, ploaia curăță şi purifică acolo unde sufletul tânjeşte după candoare şi sensibilitate!

Mereu am căutat liniștea într-o lume total neliniștită. Se spune că ceea ce cauți, vei găsi mai devreme sau mai târziu. Sunt momente în viață în care ceea ce am căutat am găsit fie mai rapid, fie mai greu. Important este faptul că am găsit.

Tu, cititorule, ai găsit în această viață ceea ce ai căutat? Dacă ai găsit acel „ceva”, ți-a fost util și necesar vieții?

Multe lucruri nu prea mai sunt de spus în această etapă istorică a vieții în care trăim. Fiecare poate gândi pentru sine cum stau de fapt lucrurile, însă într-o zi prea plină pentru mine, am simțit nevoia de a-mi căuta liniștea. Ușor de spus, greu de realizat, dar nu, imposibil. Am mers, m-am plimbat printre blocurile orașului, iar, deodată, am descoperit câteva blocuri vechi, liniștite, locuite în mare parte de pensionari. M-am așezat pe o băncuță poziționată în fața unuia dintre blocuri și am stat. Am stat…și am stat… Ușor-ușor, simțeam că liniștea mă cuprinde prin toți porii ființei mele. Soarele după-amiezii bătea lin, cu ultimele adieri călduroase printre copacii de la scara blocului, iar timpul părea plăcut și cald, de parcă mă simțeam într-o după-amiază de toamnă. Nu era nici prea cald, dar nici prea frig. Era un timp plăcut de vară, deși parcă-l percepeam ca pe un timp de toamnă. Era doar o percepție, după o zi obositoare petrecută la serviciu.

Era plăcut, simțeam liniștea cum mă cuprinde, razele soarelui cum îmi mângâiau fața, corpul, părul și ființa-mi. Începeam să mă simt bine, să-mi recapăt eul pierdut de-a lungul zilei, să simt liniștea în trupu-mi obosit. Admiram cu privirea un cetățean care-și plimba câinele, un grup de tineri care se perindau făcând ocol blocurilor. Totul părea liniștitor, simțeam cum mă întorc treptat-treptat în copilărie, iar liniștea mă învăluia în mrejele-i mulțumitoare.

Shhhh…. Hush…..Câtă liniște! Găsisesem tocmai ce căutasem: liniștea! Stăteam. Treptat-treptat, mă complăceam în liniștea ce mă cuprinsese…, când, deodată, o ceartă iscată între niște porumbei, mă trezi la realitatea din jurul meu. Știam de-a lungul timpului că porumbeii sunt păsări pașnice, iubitoare de bine și de frumos, însă iată cum vremurile i-au afectat și pe ei.

Se certau între ei, săracii, de la niște mici bucățele de mâncare, pe care un bătrân le aruncase pentru hrana și liniștea stomacului. Însă nici porumbeii, nu mai sunt cum erau cândva. Totul s-a schimbat: oamenii, păsările, animalele, ființele vii, natura însăși este schimbată și schimbătoare. Ba mai mult, în semn de „respect”, cu atât mai mult cu cât mă treziseră din liniștea-mi de-o clipă, un porumbel pornit în zboru-i spre zările albastre mă înnobilase pe pantalonul meu albastru, cu un suvenir, în trecere.

Și atunci stau și mă întreb: de unde atâta liniște în această viață trecătoare?

Stătea întinsă pe iarba verde şi pe reavănul pământ al verii în revenire. Se simțea liberă şi râvnea de ceva timp, după această libertate a ființei sale. Într-un fel, simțea că renaşte din pământ, deşi ştia că, la un moment dat, pământul o va chema în adâncul său nemărginit.
Mai era, însă, până atunci.
Lacrimile de bucurie îi inundau obrajii. Revenise într-un loc plăcut, liniştit, se trezise la viață, în cele din urmă! Sentimentele i se învălmăşeau în cap: unice, puternice, exteriorizabile! Emana bucurie prin toți porii chipului său, ce era însetat de libertate.
Deasupra sa, petalele de trandafiri i se prelingeau pe chipu-i angelic.
Din văzduh, „ningea” cu flori. Era un timp numai al ei, pe care şi-l dorise din tot sufletul! Vremea era plăcută, potrivit de caldă, deşi era vară...
Era numai bine pentru ființa-i însetată de libertate sufletească şi de linişte.
În colțul grădinii sale, pe iarba de-un verde văratic, îşi oglindea privirea în albastrul cerului. Cu adevărat, simțea protecția pământului-mamă, care o îmbrăca într-o haină de mătase. Trandafirii agățători, unii albi, alții roz, galbeni sau roşii îşi împrăştiau fragranța în acel colț de rai! Merii, perii şi nucii îi asigurau umbra necesară! „Ningea” cu petale de flori, iar razele solare îi încălzeau plăcut, trupu-i.
Se simtea fericită! Iar această fericire deriva din liniştea interioară a sufletului.
Cum să nu fii fericită în sânul naturii-mume, care-ți oferă calmitate, te face să-ți regăseşti bunătatea şi să te redescoperi!
Vântul se pornise mai tare, iar, deodată, printr-o contopire cu frumosul naturii, petalele florale îi învăluiseră tot trupul.
Fericirea pe care o trăia era inimaginabilă!
O putea percepe o singură dată pe an, la un nivel senzorial maxim şi într-un singur anotimp: vara! Era anotimpul care-i oferea o bucurie imensă, dat fiind faptul că simțurile sale se împleteau în aşa-zisele sinestezii, perceptibile într-o manieră individuală, unică!
Acel loc, unde frumosul vizual şi liniştea sufletului se împleteau armonios şi formau un tot, devenise din perspectiva ei, raiul de pe pământ!
Simțea că trăia şi că renăştea.
Devenea din ce în ce mai puternică atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv!
Se întorcea la origini, simțea că reînvie în acelaşi trup, dar, de această dată, cu mult mai puternică şi mai dedicată sinelui însetat de linişte, de frumos şi de armonie. Era ea... din nou şi nou!
Era ea cu fiecare vară ce venea! Era ea cu fiecare vară ce trecea!
Era EA: o ființă bună, aleasă, cu un suflet curat, proaspăt, ce se detaşase de lumea dezlănțuită, prin depăşirea circumstanțelor involutive!