M-am
născut din lumină şi am trăit în lumină. Am admirat şi iubit frumuseţea exprimată
în toate felurile acesteia: frumuseţea naturii, frumuseţea chipului uman, a gândului
şi a sufletului omului, frumuseţea cântecului românesc, izvorât din fluierul
păstorului ce-şi păzeşte cu străşnicie şi cu responsabilitate turma de oi,
frumuseţea lucrului frumos, în general.
Am admirat întotdeauna frumosul şi l-am lăsat să-mi
pătrundă sufletul şi fiinţa-mi! Din frumos şi lucrând cu frumosul, reuşesc a
zămisli lucruri frumoase şi încântătoare, fiindcă Bunul Dumnezeu a creat
frumosul, iar noi avem datoria să-l cultivăm şi să-l transmitem mai departe
celor ce ne urmează.
Ce înseamnă, însă, a
fi frumos?
Dicţionarul
explicativ al limbii române
(DEX-ul) defineşte frumosul în
calitate de „categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea
omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a
obiectelor naturii etc. și care are ca sursă obiectivă dispoziția simetrică a
părţilor obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc.”.
Nu ştiu cum ar defini fiecare dintre
noi „frumosul”, însă a fi frumos atât interior, cât şi
exterior este o virtute, cu care doresc să-mi înnobilez fiecare clipă
existenţială.
Criticul literar – Titu Maiorescu – afirma
faptul că: „cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos constă în faptul că adevărul
cuprinde idei, pe când frumosul
cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este dar o condiţiune
elementară a fiecării lucrări artistice de a avea un material în care sau prin
care să-şi realizeze obiectul. Astfel,
sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin
culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (şi aici vedem prima ei distingere de
celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile sale…”.
(Titu Maiorescu, O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867, (I) – Condiţiunea
materială a poeziei).
Aşadar, fiţi
frumoşi în tot şi-n toate, oameni frumoşi!