Dragii mei cititori, mă bucur să vă prezint o aniversare
din „sânul familiei” şi anume: ieri, 23 august 2015, a fost a 84-a aniversare a
bunicii mele (de fapt, este bunica de sânge a soţului meu şi, în mod actual şi
familial, a devenit şi bunica mea).
Dar ce este o bunică?
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX:
1998), pe care eu îl consult în mod frecvent, oferă cuvântului bunică
următoarea definiţie:
• bunícă,
bunici, s. f. 1. „Mama tatălui sau a mamei; mamaie; mamă-mare,
buniţă, bună (VIII)...”; 2. „Termen cu care se adresează cineva unei
femei bătrâne”.
– Bună
+ suf. -ică.
Deci bunica
este bună prin definiţie, dar are şi
un suflet mare şi încăpător. Ea întruchipează simbolul răbdării nepoţilor,
respectiv, al strănepoţilor şi pot afirma că bunica este bună
prin întreaga sa structură.
„Sunt şi
eu o mână de om!” – cel puţin, în această manieră, mi s-a confesat, ieri, bunica
mea.
