Cerul sărută pământul prin ploaie; pământul sărută cerul prin
flori. ‒ Rabindranath Tagore
Lacrimi de ploaie se scuturau de pe
trandafirii roşii în bătaia razelor de soare! Trandafirii îi umpleau sufletul
de bucurie și de vioiciune, în trăirile-i zilnice. Parcă erau înrourați în urma
ploii puternice, care se prelinsese din măreția cerului gânditor, în potirul
văzduhului însetat!
Florile îi dădeau o stare de bine, de
trăire intensă la vedere! Plouase mult în ultimul timp, iar bobițele de rouă
persistau pe corola de catifea a trandafirilor! Picături mici, picături mari de
ploaie, toate tremurau unduindu-se uşor, peste petalele roşii ale trandafirilor.
Parcă un pictor le zămislise din penelu-i creator de frumuseți. În acest cadru
mirific, trandafirii îşi scuturau picăturile de ploaie, de pe coloritul lor
catifelat. În atingerea razelor soarelui, picăturile se asemănau cu nişte
lacrimi cristaline.
Pe fața-i vestejită de soartă şi de
griji, femeia privea şi admira trandafirii în frumusețea lor indescriptibilă.
Pe chipu-i se prelingeau lacrimi. Să fi fost lacrimi de bucurie?! Sau de
tristețe?! Numai sufletu-i ştia. Nu mai avea puterea de-a reacționa. Stătea şi
admira ploaia, natura în beatitudinea sa şi grația nemărginită a trandafirilor,
cu mult mai puternici, cu mult mai înălțători spre nemărginirea cerului, cu
mult mai viguroşi acum, după ploaie.
Aerul era mai proaspăt, mai curat,
căci ploaia adusese cu ea, purificarea naturii şi binecuvântatea ființei umane.
Fusese aşteptată mult timp...
Pământul suferise cumplit, iar ploaia
venise într-un moment în care oamenii încetaseră să mai creadă şi să mai
aştepte...
Ploaia purificase natura, dar şi
sufletul uman! Prin toată ființa-i, natura renăscuse după ploaie, lumea celor
mai mici necuvântătoare se trezise, parcă, dintr-un somn adânc, pământul
căpătase glas, după o lungă perioadă de secetă. Într-un dans purificator al
bucuriei şi al renaşterii interioare, viața-şi urma cursul după ploile din
ultimul timp.
Era magnific!... Era un timp de poveste!!!