Foto: CorinaZone.DeviantArt.com |
Între
scrierile clasice şi cele moderne legate de opera şi de viaţa lui Eminescu,
tind să-mi îndrept atenţia spre clasicitate, şi anume: spre un memorabil citat
al lui G. Călinescu:
„Astfel se stinse, în al optulea
lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale
va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava
subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (Viaţa lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu).
Tind să cred că acest citat conţine un mare adevăr, căci,
din dimensiunea metafizică a lucrurilor cu înţeles profund, din acea
„realitate” în care cuvâtul întemeiază o lume, poetul îşi aşteaptă urmaşii, ca
să-i continue arta scrisului prin evidenţierea farmecului şi a frumuseţii
limbii române.
Tudor Vianu a afirmat, la un moment dat,
faptul că: „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, aserţiune, pe drept
cuvânt, plină de însemnătate şi de adevăr, pentru că este elocvent faptul că,
fără Eminescu, suntem chiar mai altfel şi
de ce nu… suntem chiar mai săraci cultural vorbind.
Până la Eminescu, limba română n-a
„sunat” atât de armonios, atât de natural şi atât de firesc. Limbajul operei
lui Eminescu este uimitor în dorinţa cititorului de a încerca să-i descifreze înţelesurile
profunde. Limpezimea şi echilibrul lingvistic creează impresia unei
spontaneităţi desăvârşite, Mihai Eminescu aflându-se într-o permanentă şi
migăloasă căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”.
Ghidat de afirmaţia lui Titu Maiorescu
„să fim naţionali în marginile adevărului”, Mihai Eminescu îşi stabileşte raporturile
cu limba română în termeni de „luptă dreaptă”, ca pe o încercare de „a turna în
formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”. Astfel, punctul de plecare în strategia
poetică îl constituie „limba veche”, considerată ca temelie în explicaţia
prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian.
Spre exemplu, limba nuvelisticii
eminesciene este conturată într-un moment în care limba română face un efort
uriaş în asimilarea şi-n formularea marilor concepte filosofice. Nu poate fi
trecută cu vederea nici arta acestor însemnări, în ciuda tinereţii, ezitărilor
şi imperfecţiunilor ei. Tudor Vianu subliniază faptul că o parte din
frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de a povesti au căzut din
condeiul poetului […] „iar valori noi îşi află aici începutul drumului lor prin
lume” [(T.
Vianu, Arta prozatorilor români (1966)].
Limbajul eminescian ne învăluie în aura sa
mirifică şi ne introduce în mirajul spaţiului selenar creat de Dionis, ne
cuprinde în mrejele stării de extaz şi de beatitudine existente în Insula lui
Euthanasius şi introduce cititorul în spaţiul exotic al lumii egiptene, în care
suntem martorii avatarurilor faraonului Tlà, reincarnat în persoana unui bătrân
cerşetor în spaţiul mitic existent în Sevilla, precum şi în personajul Angello
„om fără inimă, care dispreţuia femeile.
Prin limbajul poetic propriu,
Eminescu şi-a construit şi fixat, în eternitatea spaţiului românesc, opera.
„Ceea ce s-a obţinut pe această cale a
produs uneori impresia noutăţii, nu însă pe cea a frăgezimii. Miracolul
eminescian a stat în faptul de a fi dobândit o limbă în acelaşi timp nouă
şi proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit să
lupte cu limba, aşa cum au făcut unii dintre emulii săi de mai târziu. I-a fost
de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în
care sufla duhul ei” (Tudor, Vianu, Scriitori
români, vol. I, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1971, p. 272).
Concluzionez aceste câteva gânduri…,
cu versurile lui Marin Sorescu din poemul Trebuiau
să poarte un nume, afirmând faptul că Mihai
Eminescu a existat, a fost un om cu bucurii, cu suferinţe, cu dezamăgiri,
dar, nicidecum, un supraom sau un personaj legendar în maniera în care unii
interpreţi ai operei poetului ne-au determinat să credem.
„Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni
simpli
Pe care-i chema Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii: «Mioriţa»
şi «Luceafărul» şi «Scrisoarea a III-a».
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau dorinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai
Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără
vânt?
Acest tânăr cu ochi mari
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai
dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată
floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu”.