Blogul Mihaelei

Bujorul este una dintre cele mai frumoase plante, ce „îşi deschide corola de minuni a lumii” primăvara, estimativ, în luna mai.

Bujorii au culori diferite: de la cei roşii, la cei albi, respectiv, rozii. Toți sunt frumoşi şi au un parfum deosebit de suav, de plăcut şi inconfundabil.

Roua dimineții se aşează pe floarea şi pe frunzele bujorului într-un mod spectaculos, conferindu-i eleganță, frumusețe, suavitate.

♡ Legenda ne spune că trăia odată un împărat, care avea un fiu la care ținea mult. Împăratul l-a atenționat pe fiul său să nu se afunde în pădurea din apropiere, căci acolo se află ielele, care-l pot transforma în măgar, în vițel. Tocmai ce i s-a recomandat să nu facă, fiul împăratului a făcut. S-a dus în pădurea deasă, iar acolo, ielele au vrut să-l transforme într-un patruped. Mama ielelor le-a spus că-l va transforma într-un bujor, ca să nu mai poată merge. Şi l-a transformat într-o floare minunată, de culoare roşie, care a bucurat pământul prin frumusețea ei. 

♡ În octombrie anul trecut, bujorul a fost declarat prin lege, floare națională. Bujorul este recunoscut și ca simbol al veteranilor Armatei Romane.

La nivel European, bujorul nu este o floare des întâlnită, însă ROMÂNIA se bucură de singura rezervație naturală de bujori de stepă, la ZAU de CÂMPIE, în județul MUREȘ.

BUJORUL de STEPĂ are nevoie de cel puțin cinci ani pentru a înflori prima dată.

Bujorul este o floare nativă continentului european și ASIEI.

Despre bujori se spune ca sunt simbolul unei vieți și a unei căsnicii fericite.

Tocmai de aceea, bujorul este considerat FLOAREA IUBIRII și se oferă în dar la a douăsprezecea aniversare a căsătoriei.

Se spune ca bujorii aduc noroc și prosperitate atunci când sunt oferiți în dar.

Bujorii simbolizează dragostea, compasiunea, prosperitatea, norocul și sunt floarea-simbol a CHINEI.

Peste 100 000 de români poartă prenumele sau numele de BUJOR.

Este o plantă ocrotită de lege, nu trebuie distrusă sau colecționată.

Asadar, bucurați-vă de bujori în locurile unde cresc, nu îi rupeți și parafrazându-l pe LUCIAN BLAGA: „nu distrugeți corola de minuni a lumii...”.

♡ Şi ce altceva mai este posibil?

Astăzi, este Ziua Internațională a Familiei.

Foto: Facebook

Familia constituie baza societății. Ea joacă un rol extrem de important în educarea tinerilor, spre noi deschideri în viață. Familia, alături de instituțiile de învățământ, creează un consens spre a forma un tânăr, în adultul responsabil de mâine.    

☆ „În data de 14 mai este celebrată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, în amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.

În data de 14 mai 1948 au fost arestaţi de către regimul comunist majoritatea tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (...) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea”, potrivit www.cdep.ro.

„Printre cei care au pătimit în temniţe se numără personalităţi, precum părintele Nicolae Steinhardt, părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Arsenie Boca, părintele Ioan Iovan, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, părintele Iustin Pârvu, pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr, filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu, chimistul şi fizicianul George Manu, dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist”.

Sursa: agerpres.ro
       
Ce altceva mai bun este posibil?

☆ Tot astăzi, este şi Ziua Dreptului Internațional Umanitar.

Astăzi, 13 mai, este Ziua Internațională a Dorului. Sentimentul „dorului” este dificil de a fi definit şi are multe explicații şi în dexonline.ro. Printre cele câteva sensuri ale cuvântului „dor”, desprinse din dexonline.ro, menționăm:

DOR, doruri, s. n. 1. „Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie”. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. „Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință”. 3. „Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe)”. 4. (Pop.) „Durere fizică. Dor de dinți”. 5. „Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva)”. De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. „Atracție erotica”. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = „fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare”. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba româneasca are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul „dor”. Dar îndată, apoi, te cuprinde sfiala. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare bunului-gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor.

Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci, despre formaţia şi funcţia lui. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastră. Ba lecţia lui este de aşa fel, încât te întrebi dacă orice adâncire în această limbă, spre a nu mai vorbi de orice rătăcire, nu reprezintă până la urmă o simpla „introducere la dor”.

Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor numai cât ne trebuie, spre a nu mai vorbi multă vreme despre el. Idealul ar fi să nu mai vorbim defel.

Grecii nu aveau termenul de „iluzie”, s-a spus, şi nici nu aveau nevoie de el, pentru că, în ceasul lor plin, tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. La fel şi noi cu dor.

Prin formaţia sa, „dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu, o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, însă nu pricepi bine cum.

Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană, capacitatea lor de compunere. Dar este aici o contraparte, la care nu ne gândim întotdeauna, aceea că în orice compunere, stăruie un anumit mecanism: iei două cuvinte, le alipeşti de altul şi scoţi un al treilea. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe „dor”, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: plăcere de durere. Aşa făcea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie şi duşmănie se exclud, dar el spunea „philoneika”, prietenie de duşmănie, de adversitate şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu si sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar, fireşte, subtil semantic. Şi la fel, face limba germană, în cazul „dorului”, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patima de Sehnen, năzuire dacă nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta şi să spui atunci că se obtine în cuvântul german: căutare de negăsire.

Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi plăcere şi durere. N-avem geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici excepții, ne sună prost, ca de pildă, cu de-legatoriu şi mare-grăitoriu. Simţim limpede, chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii că este în joc o alipire; ca propăşire este propăşire şi binefăcător este bine-făcător.

Este virtutea noastră, de care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o „sinteză specifică”. Sinteza reprezintă la noi o contopire, cu o compunere. Sub atâtea influenţe, au atâta substanţă, gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie nouă. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou, şi aceasta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, „dor”. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub câte o cununie, din două cuvinte de sex deosebit, dacă nu, din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioară; am putea spune din cea neinspirată nuntă.

Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el sau, poate, mai ales el, din cea mai neinspirată nuntă. Acum să arătăm care e funcţia lui.

Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte – şi în mai toate cele despre „creaţie şi frumos”, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte -, este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de „dor”. Nu se întâmplă aşa numai ca cele ale frumosului; se va întampla parcă şi cu cele ale urâtului („Oh, urât, urât, urât/ Boala fără crezământ”), dar, mai ales, se întamplă cu cele care exprimă creaţia, lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptura sau întruchiparea, ispitirea, alcătuirea, întocmirea, a zidi, a făuri, a dura, a săvârşi, desăvârşi, chip sau închipuire, şi cine ştie câte altele vor mai veni să ne cheme către ele.

Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deşi zona are din plin şi un sens logic, cum vom vedea îndată -, o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. „Ocupă-te şi de mine”, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care face el parte: „spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii: port şi eu ceva nerostit în spusa auzită”.

Ce să fie zona aceasta? Este, oare, dincolo de semnificaţia cuvântului, înţelesul lui, subînţelesul lui, laolaltă înţelesul? Este, oare, nespusul, laolaltă spusul sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului? Este în orice caz un fel de câmp al cuvântului şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gândirii ştiinţifice, care ar avea tot dreptul să extindă asupra culturii umaniste o teorie a câmpurilor, atât de lămuritoare în cealaltă jumătate a culturii.

Există un fel de câmpuri logice, în sânul cărora se petrece o cuplare a individualului cu generalul, ca un fenomen originar în logică. (Pleci aici, într-adevăr, de la împrejurarea că un fapt stă sub o lege că individualul este totuşi expresie a generalităţii, aşadar, că orice fapt dat gândirii deschide cu el un câmp de generalitate logică).

Iar la fel se poate vorbi acum de câmpuri semantice sau de câmpuri pur şi simplu, în sensul orizontului pe care-l pot deschid unele cuvinte.

În fapt, fiecare cuvânt suscită un câmp, iar dacă ecuaţia de „câmp” e simplă la cele mai bune dintre ele, ea nu e lesne de găsit la cele câteva care fac aurul limbilor. În zona aceasta a cuvântului, unde nu încape întotdeauna comunicare, este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. Iar dacă denumim încă o clipă – până ce va veni cineva să faca o potrivită teorie a câmpurilor – prin „zona de dor” această margine din jurul cuvântului este, pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor.

Căci, într-un sens, fiecare cuvânt e o durere, aşa cum fiecare carte era „o boală învinsă” după vorba poetului. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rost, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat. Dar ca la cuvântul „dor”, unde apărarea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvârşită, a cuvântului îi dă fascinaţia.

Şi atunci stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o spunem? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă. Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative, un fel de „Introducere la dor”, aşadar, cum sunt cuvintele româneşti de care amintirăm. (Constantin Noica, „Introducere la dor”)

(Text preluat de pe scriitoriclasici.blogspot.com)

☆ Duminica Luminată este cunoscută şi ca Duminica Sfântului Apostol Toma – Duminica Tomii sau Tomei. Este duminica tuturor necredincioşilor, care au pus la îndoială minunea cea mare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Apostolul Toma, rămas în religie ca „Necredinciosul“, nu fusese alături de ceilalţi apostoli atunci când Hristos a venit în mijlocul lor, după Învierea Sa, astfel că întâmpinase cu scepticism relatările lor. În prima duminică de după Paşti, Iisus a venit din nou printre apostoli, iar Toma se afla printre ei. Fiul Domnului coboară încă o dată printre oameni, vrând să spulbere orice urmă de îndoială, care se cuibărise până şi în inima celor care crezuseră în El.

„Adu-ţi degetul tău încoace. Şi adu mâna ta şi nu fi necredincios, ci credincios”, îşi îndeamnă Mântuitorul ucenicul care nu-şi poate crede ochilor. Pipăind rănile lui Hristos cel coborât de pe cruce, Toma rosteşte covârşit de puterea dumnezeiască: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Iisus i-a răspuns: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Pe acest fond, a şaptea zi de la Înviere poartă deopotrivă denumirea de Duminica Tomei/Tomii şi Duminica Luminată.

În Duminica Luminată credincioșii vin în număr mare la cimitir să aprindă lumânări și să se roage la crucile celor dragi plecați la Dumnezeu. Se bocesc morții, se întind mese rituale în cimitir sau lângă biserică, se împart pomeni, se închină un pahar în memoria celor dispăruți, din care se varsă un strop în pământul care le odihnește trupurile.

(Text preluat de pe romaniatv.net)

Sfântul Sfinţit Mucenic Mochie este pomenit în calendarul creştin ortodox la 11 mai. Sfântul Mochie era preot în cetatea Amfipoli din Macedonia şi a trăit în timpul împăratului Diocleţian (284-305).

Propovăduitor al Evangheliei, Sfântul Mochie defăima cu îndrăzneală închinarea la idoli a romanilor. Pentru că mustra rătăcirea închinării de idoli şi propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, a fost prins şi dus la judecată.

Întrebat de guvernator de ce nu se închină zeilor, aşa cum face toată lumea, Sfântul Mochie răspunde hotărât: „Neştiutorule, cel ce nu cunoşti adevărul, pentru ce întrebi de acelea pe care nu poţi a le înţelege? Adună-ţi întâi gândurile minţii tale şi cunoaşte adevărul că eu, învăţând Sfânta Scriptură, am cunoscut cum că idolii păgânilor sunt diavoli şi nădejdea cea către dânşii este deşartă”. Mai departe spune guvernatorul: „Văd că ai învăţat multe a grăi”, iar Mochie a zis: „Din multa noastră grăire se învaţă adevărul, pe care, ca să-l înţelegi, ascultă cele ce zic: „Zeii cărora vă închinaţi sunt diavoli muţi şi surzi”.

„Jertfeşte zeilor, ca să-ţi dobândeşti viaţa ta, pe care singur de voie ai gândit să o pierzi”, porunceşte demnitarul. Răspuns-a sfântul: „O, antipate, moartea cea pentru Hristos îmi este mie mare câştig!”. („Vieţile Sfinţilor”)

A fost supus unor chinuri nemiloase, aruncat în temniţă, scos iarăşi la judecată şi torturat, apoi a fost trimis la Bizanţ, unde i s-a tăiat capul.

☆ Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337), care prin semnarea Edictului de la Milan, în 313, a pus capăt persecuţiilor împotriva creştinilor, a construit o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mochie, în care au fost aşezate sfintele sale moaşte.

* Sfinţii Metodie şi Chiril, numiţi „apostolii slavilor”, pentru că au tradus Sfânta Scriptură în limba slavonă, au fost doi fraţi originari din Tesalonic şi au devenit misionari creştini printre slavi. Tatăl lor, Leon, era un înalt demnitar administrativ şi militar din cadrul Imperiului Bizantin. Datorită familiei nobile, cei doi fraţi au primit o educaţie aleasă.

Constantin a luat numele de Chiril cu puţin timp înainte de moarte, când a primit sfânta schimă. Despre numele lui Metodie nu se ştie dacă era de botez sau de călugărie. (sursă: vol. „Vieţile Sfinţilor”)

(Text preluat de pe romaniatv.net)

Astăzi este mare sărbătoare în calendarul creştin-ortodox.

Este Izvorul Tămăduirii; Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu; Sf. Ap. Simon Zilotul.

Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii are loc în vinerea din Săptămâna Luminată, prima săptămână după Învierea Domnului, fiind în strânsă legătură cu Sărbătoarea Sfintelor Paşti.

* Izvorul Tămăduirii este un praznic închinat Maicii Domnului şi aminteşte de Vinerea Mare, când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a vărsat multe lacrimi lângă Crucea Mântuitorului, iar acum ni se arată ca izvor de nădejde şi de vindecare. În această zi, în toate bisericile se oficiază slujbe de sfinţire a apei, Aghiasma mică.

* „Sfânta Icoană a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu, aflată în apropiere de Ploieşti, datează din secolul al XVI-lea. A fost adusă din Siria şi dăruită aşezământului de la Ghighiu de episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis, la 25 februarie 1958.

Ierarhul sirian, aflat într-o vizită în România, în calitate de reprezentant al Patriarhiei Apostolice din Antiohia, a dăruit patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Justinian (1948-1977), o icoană a Maicii Domnului, veche de peste patru sute de ani şi vestită prin minunile ei.

Patriarhul a hotărât ca această sfântă icoană să fie aşezată în Mănăstirea Ghighiu. Drept aceea, episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis, însoţit de episcopul-vicar al Patriarhiei, Teoctist Botoşăneanul (viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, 1986-2007), a făcut o vizită la Mănăstirea Ghighiu, unde a depus darul de mare preţ”.

* ,,Sfântul Simon era de neam din Cana Galileii, cunoscut Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana era destul de aproape de Nazaret, acolo unde şi-a petrecut copilăria şi tinereţea Mântuitorul.

Sfântul Simon a fost mirele din Cana Galileii, la nunta căruia Iisus a săvârşit prima minune, prefacerea apei în vin”.

„Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsându-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor”. (Vieţile Sfinţilor)

* „După Cincizecime (Pogorârea Duhului Sfânt), Sfântul Apostol Simon, unul dintre cei doisprezece Apostoli, a propovăduit Evanghelia în Africa.

După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos”.

(Text preluat de pe stiripesurse.ro)

Şi ce poate fi mai bun de atât?

La 10 mai 2024 este aniversată Ziua Independenţei Naţionale a României, în baza Legii nr. 189, din 8 iulie 2021.

Pe parcursul istoriei, data de 9 mai a marcat evoluția României de trei ori: respectiv, proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877, Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial la 9 mai 1945 şi Ziua Europei.

Ce altceva mai bun este posibil?

În calendarul ortodox, ziua de 9 mai 2024 constituie Joia după Paşte, ce  este cunoscută în popor şi ca Joia Verde. Este o zi în care se cinstesc holdele, grădinile şi grânele, dar nu se munceşte, pentru că aduce ghinion asupra casei, secetă şi dăunători în livezi.

„Joia Rea”, cum mai este denumită această zi, cere un ritual al morţilor. 44 de găleţi cu apă sunt cărate de o persoană, 2 lumânări se aprind la toate cele 4 capete, iar apa astfel „sfinţită” se varsă apoi în fântâna din curte.

(Text preluat de pe site-ul romanianet.ro)