Blogul Mihaelei

Astăzi, 1 iunie 2024, sărbătorim „Ziua Internațională a Copilului”. Ziua este dedicată tuturor copiilor mai mici şi mai mari. Să nu uităm că putem fi copii, chiar şi când suntem adulți, respectiv, oameni maturi.

Spre exemplu, se vorbeşte atât despre „copilul interior” din fiecare dintre noi. De exemplu, copilul meu interior şi-a reamintit câteva versuri din cântecul interpretat de Mihaela Runceanu, versuri pe care le menționez în continuare: 

„Să fim copii,
Pentru încă-o zi
Pe cai de lemn iar să ne rotim.
Să fim copii,
Pentru înc-o zi
În lumea lor
Fericiți vom fi”. (sursa: versuri.ro)

Este imperios a petrece cât mai mult cu noi înşine, în această societate răvăşită în care trăim, pentru a simți exact ce simte şi cum reacționează „copilul nostru interior”, în diferite ipostaze desprinse din viață!

Ce este şi cum se simte copilul nostru interior în viață? Ce este şi cum se simte viața pentru copilul nostru interior?

Aici şi acum, pentru că nu suntem împuterniciți în anticiparea viitorului, să petrecem timp de calitate cu noi înşine şi cu cei care vibrează cu noi la unison, pentru că este atât de frumos să te simți copil, deşi.... eşti adult!

Pentru tine, ce este şi cum se simte copilul interior? Îți las această întrebare spre cugetare....

LA MULȚI ANI, copile cu sufletul de aur şi cu „părul bălai”!

Iată că ne aflăm la sfârşitul lunii mai, timp în care şi macii se apropie de finalul existenței lor. Aleg a afirma faptul că macii sunt nişte plante-miracol, mie îmi place să le numesc în acest fel.

De ce afirm aceasta?
În primul rând, majoritatea macilor au o culoare de un roşu înflăcărat, îmbiindu-te să-i admiri, să-i culegi şi să-i aşezi direct în vaza din dotare. 

În al doilea rând, sunt şi maci ce au petalele fie albe, fie roz, fie galbene, fie mov. Aceste categorii de maci sunt mai aparte şi mai dificil de întâlnit, dar nu este imposibil! 

În genere, predomină macii de culoarea roşie aprinsă, culoarea pasiunii... În altă ordine de idei, din semințele de maci, se prepară medicamente, ce au efect liniştitor, relaxant, ce induc un somn bun în timpul nopții. Spre exemplu, din macul californian, se prepară capsule ce îți conferă un somn liniştitor nocturn.

Semințele de mac se pun pe deasupra unor prăjituri, respectiv, produse de panificație, atât pentru designul aspectuos, cât şi pentru deliciul gustului consumatorului.

Mai afirm un aspect din multe altele legate de maci că în Constanța, există un loc numit „Golful Pescarului”. Este locul unde frumusețea macilor se împleteşte cu marea în revărsarea sa.
          

Să ne bucure macii cât mai sunt în floare! 🌹🏵💐

Să ne bucure frumusețea macilor, flori  în revărsare din sânul Mamei-Pământ! 🌹🌹🌹

Azi este Ziua Europeană a Parcurilor Naționale! Acolo unde sunt copaci, este viață!

Ce bucurie! Acolo unde este verdeață, acolo este sănătate!

Ce vreau să vă transmit este faptul că parcurile, prin verdeața lor, sunt surse de oxigen pentru noi, toți cei care le vizităm.

Parcurile constituie oaze de verdeață! Este ceea ce numim verdele de acasă!

Să păstrăm curate spațiile verzi şi nu numai!!! Cu ce mână te îngrijeşti pe tine, cu aceeaşi mână poți oferi celorlalți!

O zi cu mult verde!

Albina a apărut în urmă cu mai mult de 100 de milioane de ani. Ea este, de regulă, asociată cu mierea, însă activitatea sa principală o reprezintă polenizarea plantelor. Albinele sunt neprețuite atunci când vine vorba de asigurarea securității alimentelor globale. Albinele sunt printre cele mai curate şi mai harnice viețuitoare de pe fața pământului.

Imaginați-vă cât muncesc să strângă polenul de pe flori, iar, pe urmă, să-l transforme în miere!!! Nu degeaba în paremiologia noastră există proverbul: „Hărnicuță ca o albinuță”!

Aşadar, să învățăm a le prețui, pentru că mierea, polenul, propolisul sunt foarte bune şi satisfăcătoare organismului uman!

Sã nu uităm faptul că, dacă suntem înțepați de o albină, ea îşi va pierde viața, prin lăsarea acului în corpul celui/celei înțepat/înțepate.

Prin urmare, să prețuim albinele!!!

Bujorul este una dintre cele mai frumoase plante, ce „îşi deschide corola de minuni a lumii” primăvara, estimativ, în luna mai.

Bujorii au culori diferite: de la cei roşii, la cei albi, respectiv, rozii. Toți sunt frumoşi şi au un parfum deosebit de suav, de plăcut şi inconfundabil.

Roua dimineții se aşează pe floarea şi pe frunzele bujorului într-un mod spectaculos, conferindu-i eleganță, frumusețe, suavitate.

♡ Legenda ne spune că trăia odată un împărat, care avea un fiu la care ținea mult. Împăratul l-a atenționat pe fiul său să nu se afunde în pădurea din apropiere, căci acolo se află ielele, care-l pot transforma în măgar, în vițel. Tocmai ce i s-a recomandat să nu facă, fiul împăratului a făcut. S-a dus în pădurea deasă, iar acolo, ielele au vrut să-l transforme într-un patruped. Mama ielelor le-a spus că-l va transforma într-un bujor, ca să nu mai poată merge. Şi l-a transformat într-o floare minunată, de culoare roşie, care a bucurat pământul prin frumusețea ei. 

♡ În octombrie anul trecut, bujorul a fost declarat prin lege, floare națională. Bujorul este recunoscut și ca simbol al veteranilor Armatei Romane.

La nivel European, bujorul nu este o floare des întâlnită, însă ROMÂNIA se bucură de singura rezervație naturală de bujori de stepă, la ZAU de CÂMPIE, în județul MUREȘ.

BUJORUL de STEPĂ are nevoie de cel puțin cinci ani pentru a înflori prima dată.

Bujorul este o floare nativă continentului european și ASIEI.

Despre bujori se spune ca sunt simbolul unei vieți și a unei căsnicii fericite.

Tocmai de aceea, bujorul este considerat FLOAREA IUBIRII și se oferă în dar la a douăsprezecea aniversare a căsătoriei.

Se spune ca bujorii aduc noroc și prosperitate atunci când sunt oferiți în dar.

Bujorii simbolizează dragostea, compasiunea, prosperitatea, norocul și sunt floarea-simbol a CHINEI.

Peste 100 000 de români poartă prenumele sau numele de BUJOR.

Este o plantă ocrotită de lege, nu trebuie distrusă sau colecționată.

Asadar, bucurați-vă de bujori în locurile unde cresc, nu îi rupeți și parafrazându-l pe LUCIAN BLAGA: „nu distrugeți corola de minuni a lumii...”.

♡ Şi ce altceva mai este posibil?

Astăzi, este Ziua Internațională a Familiei.

Foto: Facebook

Familia constituie baza societății. Ea joacă un rol extrem de important în educarea tinerilor, spre noi deschideri în viață. Familia, alături de instituțiile de învățământ, creează un consens spre a forma un tânăr, în adultul responsabil de mâine.    

☆ „În data de 14 mai este celebrată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, în amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.

În data de 14 mai 1948 au fost arestaţi de către regimul comunist majoritatea tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (...) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea”, potrivit www.cdep.ro.

„Printre cei care au pătimit în temniţe se numără personalităţi, precum părintele Nicolae Steinhardt, părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Arsenie Boca, părintele Ioan Iovan, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, părintele Iustin Pârvu, pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr, filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu, chimistul şi fizicianul George Manu, dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist”.

Sursa: agerpres.ro
       
Ce altceva mai bun este posibil?

☆ Tot astăzi, este şi Ziua Dreptului Internațional Umanitar.

Astăzi, 13 mai, este Ziua Internațională a Dorului. Sentimentul „dorului” este dificil de a fi definit şi are multe explicații şi în dexonline.ro. Printre cele câteva sensuri ale cuvântului „dor”, desprinse din dexonline.ro, menționăm:

DOR, doruri, s. n. 1. „Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie”. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. „Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință”. 3. „Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe)”. 4. (Pop.) „Durere fizică. Dor de dinți”. 5. „Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva)”. De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. „Atracție erotica”. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = „fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare”. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba româneasca are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul „dor”. Dar îndată, apoi, te cuprinde sfiala. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare bunului-gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor.

Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci, despre formaţia şi funcţia lui. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastră. Ba lecţia lui este de aşa fel, încât te întrebi dacă orice adâncire în această limbă, spre a nu mai vorbi de orice rătăcire, nu reprezintă până la urmă o simpla „introducere la dor”.

Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor numai cât ne trebuie, spre a nu mai vorbi multă vreme despre el. Idealul ar fi să nu mai vorbim defel.

Grecii nu aveau termenul de „iluzie”, s-a spus, şi nici nu aveau nevoie de el, pentru că, în ceasul lor plin, tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. La fel şi noi cu dor.

Prin formaţia sa, „dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu, o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, însă nu pricepi bine cum.

Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană, capacitatea lor de compunere. Dar este aici o contraparte, la care nu ne gândim întotdeauna, aceea că în orice compunere, stăruie un anumit mecanism: iei două cuvinte, le alipeşti de altul şi scoţi un al treilea. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe „dor”, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: plăcere de durere. Aşa făcea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie şi duşmănie se exclud, dar el spunea „philoneika”, prietenie de duşmănie, de adversitate şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu si sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar, fireşte, subtil semantic. Şi la fel, face limba germană, în cazul „dorului”, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patima de Sehnen, năzuire dacă nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta şi să spui atunci că se obtine în cuvântul german: căutare de negăsire.

Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi plăcere şi durere. N-avem geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici excepții, ne sună prost, ca de pildă, cu de-legatoriu şi mare-grăitoriu. Simţim limpede, chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii că este în joc o alipire; ca propăşire este propăşire şi binefăcător este bine-făcător.

Este virtutea noastră, de care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o „sinteză specifică”. Sinteza reprezintă la noi o contopire, cu o compunere. Sub atâtea influenţe, au atâta substanţă, gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie nouă. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou, şi aceasta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, „dor”. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub câte o cununie, din două cuvinte de sex deosebit, dacă nu, din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioară; am putea spune din cea neinspirată nuntă.

Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el sau, poate, mai ales el, din cea mai neinspirată nuntă. Acum să arătăm care e funcţia lui.

Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte – şi în mai toate cele despre „creaţie şi frumos”, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte -, este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de „dor”. Nu se întâmplă aşa numai ca cele ale frumosului; se va întampla parcă şi cu cele ale urâtului („Oh, urât, urât, urât/ Boala fără crezământ”), dar, mai ales, se întamplă cu cele care exprimă creaţia, lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptura sau întruchiparea, ispitirea, alcătuirea, întocmirea, a zidi, a făuri, a dura, a săvârşi, desăvârşi, chip sau închipuire, şi cine ştie câte altele vor mai veni să ne cheme către ele.

Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deşi zona are din plin şi un sens logic, cum vom vedea îndată -, o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. „Ocupă-te şi de mine”, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care face el parte: „spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii: port şi eu ceva nerostit în spusa auzită”.

Ce să fie zona aceasta? Este, oare, dincolo de semnificaţia cuvântului, înţelesul lui, subînţelesul lui, laolaltă înţelesul? Este, oare, nespusul, laolaltă spusul sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului? Este în orice caz un fel de câmp al cuvântului şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gândirii ştiinţifice, care ar avea tot dreptul să extindă asupra culturii umaniste o teorie a câmpurilor, atât de lămuritoare în cealaltă jumătate a culturii.

Există un fel de câmpuri logice, în sânul cărora se petrece o cuplare a individualului cu generalul, ca un fenomen originar în logică. (Pleci aici, într-adevăr, de la împrejurarea că un fapt stă sub o lege că individualul este totuşi expresie a generalităţii, aşadar, că orice fapt dat gândirii deschide cu el un câmp de generalitate logică).

Iar la fel se poate vorbi acum de câmpuri semantice sau de câmpuri pur şi simplu, în sensul orizontului pe care-l pot deschid unele cuvinte.

În fapt, fiecare cuvânt suscită un câmp, iar dacă ecuaţia de „câmp” e simplă la cele mai bune dintre ele, ea nu e lesne de găsit la cele câteva care fac aurul limbilor. În zona aceasta a cuvântului, unde nu încape întotdeauna comunicare, este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. Iar dacă denumim încă o clipă – până ce va veni cineva să faca o potrivită teorie a câmpurilor – prin „zona de dor” această margine din jurul cuvântului este, pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor.

Căci, într-un sens, fiecare cuvânt e o durere, aşa cum fiecare carte era „o boală învinsă” după vorba poetului. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rost, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat. Dar ca la cuvântul „dor”, unde apărarea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvârşită, a cuvântului îi dă fascinaţia.

Şi atunci stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o spunem? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă. Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative, un fel de „Introducere la dor”, aşadar, cum sunt cuvintele româneşti de care amintirăm. (Constantin Noica, „Introducere la dor”)

(Text preluat de pe scriitoriclasici.blogspot.com)